Sorin Cârțu și-a anunțat retragerea din fotbal. Când se eliberează de contracte și depășesc prietenii sau dușmănii mai mult sau mai puțin efemere, personajele publice ale fotbalului nostru redescoperă firescul. Zic lucruri normale, pe care le simt cu adevărat, nu bazaconii emanate de niscaiva obligații.
Așa a făcut Sorin Cârțu la despărțirea oficială de fotbal. A vorbit ca un om, cu virtuțile și păcatele lui, cu nostalgia și înțelepciunea de la capătul drumului. Un drum care l-a ținut ocupat o jumătate de secol. Gata, zice Cârțu, e timpul și pentru altceva: nepoți, rebus, integrame, orice.
Până să se ocupe de toate astea, firescul Cârțu ne spune ceea ce cu toții știam și simțeam, numai el nu putea să recunoască: l-a strâns rău nodul de la cravata (vorba vine, nu cred că a suportat vreodată să poarte cravată!) postului de președinte. Își recunoaște rolul decorativ în club. Aici, în România, modelul autoritar e la putere, patronul vrea și trebuie să facă tot.
Ne amintim, nu a trecut chiar așa de mult timp, ce invenție breveta Mihai Rotaru la televizor: abonații își vor alege președintele. Ce pas uriaș înainte în viața clubului! Ce gest de pionierat în fotbalul românesc! Așa, și? Sorin Cârțu a fost singurul candidat, a câștigat. Așa, și? Totul s-a transformat într-un mare fâs. Rolul lui Cârțu a fost la fel de decorativ. Ba, când a considerat că lucrurile o pot lua razna, Rotaru a dat o mică lovitură de palat și a preluat public frâiele executive ale clubului. Păi, monșer, cu alegerile cum rămâne? Cu mandatul președintelul executiv, cum facem? Cu aerul european al clubului, invocat în momentul alegerilor, cum o scoatem la capăt?
Mesajul lui Sorinaccio la despărțirea de fotbal e ca un testament sportiv. Nu vrea polemici, nu vrea să se mai certe cu nimeni, iartă tot și cere iertare pentru tot. Inclusiv pentru declarațiile ”diplomatice”. Oh, da, de câte ori l-am simțit la live-uri sau la telefon că ar fi avut atâtea de spus și nu spunea! Mărturisesc că se întâmpla câteodată să mă întreb dacă mai merită să-l sunăm. Pentru că încerca să spună ceva, dar, de fapt, nu putea spune nimic.
Până să fie președinte (nici lui nu i-a plăcut, nici mie nu mi se părea potrivit pentru așa ceva), Sorin Cârțu a fost un talentat rebel, un atacant surprinzător cu execuții miraculoase și cu momente de nebunie magică. Îl am în minte cu cârlionții la modă în anii lui de glorie, ‘70 – ‘80, cu o cupă în brațe, cu tricoul transpirat, zâmbind ușor șmecherește.
Apoi, tânăr antrenor, omul care a adus ultimul event la Craiova. Mi-l mai amintesc selecționer la tineret, „în Regie”, stând pe vine pe marginea terenului sau, după ce mai obosea, așezat cu fundul pe o minge. Mai mereu mestecând o gumă, dar mai cu stil decât Don Carlo. Ni-l amintim din momente de glorie, dar rămâne în istorie cu banca elvețiană spartă și cu gestul mâinilor încătușate adresat arbitrilor.
„Am decis să mă retrag din fotbal”. Probabil că Sorin Cârțu a murit puțin când a pronunțat cuvintele astea. Și-a luat fotbalul de după umeri și i-a dat pas alergător la cufărul cu amintiri. Nu înainte să mai pronunțe un cuvânt de care ne ferim pe bună dreptate de mai bine de 30 de ani: omagiu. De undeva, l-or fi auzit și s-or fi bucurat Crișan, Ștefănescu, Tilihoi, Balaci.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER